În centrul oraşului Pucioasa, la intersecţia străzii principale, numită cândva Strada Regală cu Bulevardul Castanilor, se află Muzeul de Etnografie, adăpostit în ”Casa Dobrescu”.

        ”Locuinţă înaltă cu parter masiv din piatră şi etaj susţinut pe grinzi de lemn, cu acoperiş înalt din şindrilă, cu dos mai scund spre nord şi cu prispă la etaj pe toată latura de sud, cu parmalâc şi stâlp din lemn cioplit, clădirea este ea însăşi un exemplu de valoare al construcţiilor tradiţionale ale zonei colinare subcarpatice din secolul al XIX-lea. Intrarea în casă se face printr-o scară interioară din lemn care te conduce la etajul cu prispă, cu vedere la sud şi vest, de unde primeşte mult soare şi cuprinderea mişcării pe cele două străzi. O altă scară exterioară din lemn adăugată ulterior coboară de la încăperile scunde aşezate sub dos spre curte” (Stancu Dumitru, File de monografie – Pucioasa, 1995).

        Expoziţia de etnografie, amenajată în această casă, oferă vizitatorului o imagine grăitoare şi autentică a muncii, inventivităţii şi sensibilităţii ţăranului român. Într-una din sălile de la parterul clădirii, documente îngălbenite de trecerea timpului (acte de proprietate şi donaţie, foi de zestre, zapisuri, brevete, cărţi poştale şi fotografii) ilustrează istoria scrisă şi nescrisă a comunităţii acestei aşezări, modul în care aceasta s-a exprimat de-a lungul timpului din punct de vedere economic, social şi cultural şi a reuşit să transforme Pucioasa dintr-un sat neînsemnat într-o staţiune balneoclimaterică vestită în ţară, dar şi peste hotare datorită apelor sale tămăduitoare pe care oamenii acestor locuri au ştiut să le exploateze. Tot în această sală, vizitatorii pot admira o cadă de baie din lemn, un termometru pentru măsurat temperatura apei şi o clepsidră cu care se înregistra durata unei băi, folosite odinioară de turiştii veniţi la Pucioasa să-şi trateze afecţiunile reumatismale. Într-o altă sală de la parter sunt expuse obiecte de etnografie, începând cu obiectele din lemn de uz caznic (linguri, blide, donicioare, piuă cu pisălog) până la cele utilizate în industria casnică textilă (darac, piepteni, furci de tors) şi de prelucrare a lemnului (bardă, topor, rindea). Alături de piesele din lemn sunt prezentate şi vasele ceramice (oale, străchini, ulcioare), ce se disting prin formă, dimensiuni şi manieră decorativă, dar şi textilele ţărăneşti (ştergare, covoare, feţe de masă, feţe de pernă), ţesute sau cusute şi decorate cu multă îndemânare.

         La etajul clădirii sunt amenajate două interioare tradiţionale locale: unul de sat şi celălalt de oraş. Dacă în interiorul tradiţional de sat vizitatorii vor descoperi laviţa, lada de zestre şi masa cu dulap în care odinioară bunicuţele ascundeau borcanele cu dulceaţă, în cel de oraş vor putea să asculte la patefon o romanţă veche.

         În ultima sală de la etaj, se găsesc costumele populare tradiţionale, care vădesc cu prisosinţă măiestria, înclinaţiile artistice şi inventivitatea inegalabilă a sătencelor noastre şi confirmă faptul că: ”Unul din cele mai frumoase costume naţionale e al poporului ţăran din Moldo-România. Dimpreună cu persoana ce-l îmbracă, este încântător în ochii privitorului”.

        Expoziţia de la Casa Dobrescu este un punct de referinţă pentru cunoaşterea etnosului dâmboviţean şi, în acelaşi timp, un inedit moment evocator prin care vizitatorul regăseşte coordonatele intime ale vieţii şi spiritualităţii dâmboviţene.