Myron Kinley (din Tulsa, Oklahoma), un inginer american cunoscut pentru intervențiile la incendiile de sondă, a sosit în România pentru a se lupta cu focul de la sonda 160. Potrivit unor declarații, nu ar fi fost prima lui vizită: ar fi încercat și în trecut să convingă autoritățile să îl lase să aplice metodele specifice acestui tip de intervenții.

De data aceasta, a primit aprobarea necesară.

Trebuie precizat că Myron Kinley a fost ajutat de Grady Chupp și Costica Lupă. Aceștia purtau costume din azbest, în timp ce Kinley ar fi optat pentru haine obișnuite, udate constant. Se înțelegeau mai ales prin gesturi. Iar cum imaginile și filmările spun, uneori, mai mult decât o mie de cuvinte, vă lăsăm mai jos un filmuleț în care se vede modul în care a fost stins incendiul.

Sursa:https://www.oilystuff.com/single-post/the-torch-of-moreni

Astfel, Myron Kinley a primit recompensa de 50.000 de dolari.

„Focul de la Moreni e cel mai venerabil incendiu din Europa. Totuşi acest Matusalem al nostru e încă verde, se ţine drept ca o lumânare şi, dacă i s-ar îngădui să se dea pe lângă vreo sondă din apropiere, ar fi în stare să facă pui.
Guvernul a instituit pe lângă Focul de la Moreni o comisiune permanentă de oameni serioşi, care veghează să nu i se întâmple nimica rău. Dar cum românul se naşte pompier, nenumăraţi cetăţeni de prin toate unghiurile ţării îşi bat capul să născocească vreun mijloc prin care să atenteze la existenţa lui. Se zice că un domn grefier, având toată ziua şi toată noaptea Focul de la Moreni în cap, a propus autorităţilor să vâre pe gaura sondei un şomoiog de câlţi, îmbibat în oţet aromatic; iar un părinte călugăr, în care nimeni nu bănuia că dormitează un pompier de rasă, s-a oferit să-i citească la cap o molitvă… Dar aceste mijloace patriarhale, cu care altădată orice foc se stingea la sigur, nu mai au nici o trecere pe lângă incendiile din zilele noastre. S-a stricat lumea şi s-a păcătoşit. Focul de la Moreni, după părerea mea, nu mai poate fi potolit astăzi decât prin persuasiune. Ar trebui să-l luăm pe departe, cu vorbă bună, să-l convingem c-a ars destul, că ne vede lumea şi că e ruşine să se mai dea în spectacol.
Ar fi însă păcat să rămânem fără el, căci Focul de la Moreni a început să facă parte din peisagiul ţării noastre.
Călătorii din trenurile care se abat noaptea de-a curmezişul câmpiilor întunecate ale Munteniei spre strălucirea capitalei, priveau cu spaimă la început, în zarea Bucegilor, răsfrângerile imobile şi roşii ale acestui pârjol modern, ca printr-o ochiană întoarsă spre nopţile de groază din vremea nu tocmai depărtată când dădeau tătarii-n ţară.
Acum, nimeni nu se mai sperie. Născut şi crescut în ţară, neaoş ca o înjurătură aruncată admirativ progresului tehnic abătut pe plaiurile lui Tugomir Basarabă, Focul de la Moreni s-a încrustat în obişnuinţele noastre şi a devenit pentru străini culoare lo¬cală, ca o datină străbună.
Diamant uriaş arzând în inima ţării, piatră scumpă cu lumini schimbătoare, văpaie de rubin în faldurii nopţii şi floare de topaze în purpura dimineţii, flacăra lui, înaltă şi dârză, în chip de morcov cu durităţi albastre de metal în miez şi moliciuni galbene de petală în vârf, fulgeră îndelung atmosfera virginală din apropierea brazilor, ca o nouă impulsie arteziană şi fierbinte a geniului nostru naţional.
Câtă vreme să fi trecut oare de când primele sonde au sfredelit ţărâna pietroasă a Prahovei, făcând să ţâşnească din bezna subsolului adânc izvoare impetuoase de întuneric lichid? Şi iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să realizăm la faţa locului o mândreţe de incendiu naţional, înaintea căruia toţi străinii rămân cu gurile căscate.
Nimeni nu-şi mai poate permite acum să spună despre noi că suntem o ţară eminamente agricolă. Am fost. Acum devenim o ţară industrială şi eminamente politică… E drept că ţăranii noştri tot se mai ocupă, pe ici, pe colo, cu agricultura. Dar nu e departe ziua când ei se vor fi emancipat cu totul ― şi când guvernul va trebui să vină cu o lege pentru împroprietărirea boierilor ― ca să avem ce mânca.
Focul de la Moreni are şi o semnificaţie mai precisă, în legătură cu moravurile noastre economice.
Cine nu-şi aduce aminte cât de oportun izbucneau odinioară, de-a lungul ţării, în serie, pe la diferite depozite de materiale rămase pe urma războiului, misterioasele incendii pe care dl Iorga, într-un moment de inspiraţie, le-a botezat „inteligente”?… A fost o adevărată epidemie. Aveai impresia că inteligenţa e un fel de boală care se transmite de la foc la foc, imunitatea omului rămânând garantată prin lege…
Focul inteligent e o afacere comercială. El n-are nici tată, nici mamă. Cu toată stăruinţa autorităţilor, nu se ştie niciodată cine i-a dat naştere. E un foc din flori.
În timpul din urmă am avut şi la noi, în capitala Moldovei, vreo două-trei incendii, despre care pot să vă spun că mie unuia mi s-au părut cam inteligente… Căci un foc cu scaun la cap se cunoaşte cât de colo. Deschizi un magazin oarecare, cumperi de la diferiţi angrosişti marfă pe datorie şi asiguri marfa la cea mai sigură societate de asigurare contra focului. Peste trei-patru săptămâni, arzi. Adică magazinul ia un fel de foc inteligent ― şi arde prosteşte, cu marfă cu tot. Imediat, telegrafiezi atunci societăţii de asigurare şi angrosiştilor numai atât: „Am ars” (ceea ce în limbaj comercial însemnează: „V-aţi ars”). Şi aştepţi în linişte rezultatul. Societatea plăteşte.
Să te ferească Dumnezeu însă, după ce te-ai asigurat împotriva incendiului, să-ţi ardă casa un foc agiamiu, din cauză de ogeac nemăturat la vreme sau altă lipsă de precauţii legale. A doua zi, prima grijă a societăţii la care te-ai „asigurat” este să-ţi facă zile fripte şi să te dea pe mâna parchetului.
Despre capacitatea intelectuală a Focului de la Moreni nu se ştie nimic sigur. El este genial ― sau cu desăvârşire idiot. Tertium non datur1 El nu şi-a pus mintea cu o biată dugheană provincială de mărunţişuri, ci lucrează numai în sferele înalte ale capitalismului internaţional. Asta ar însemna că e genial. Pe de altă parte, el nu produce decât pagubă. Asta însemnează că e idiot. În orice caz, nu se poate spune despre el că e o mediocritate oarecare, ajuns acolo unde se află prin protecţie de fuste sau alte tertipuri indigene. Şi dacă aduce statului pagubă, nu e nici primul, nici ultimul dintre acei care-şi fac singuri cariera şi consumă apoi milioane din avuţia obştească. Suntem deprinşi noi cu aşa ceva.
La drept vorbind, Focul de la Moreni aduce şi oarecare câştig, încălzind regiunea la vreme de iarnă şi atrăgând pe valea Prahovei sute de vizitatori străini.
Dar aceasta e prea puţin.
Gândiţi-vă numai ce chilipir ar fi fost pentru elveţieni să aibă ei, la ei acasă, Focul nostru de la Moreni. Ce hoteluri somptuoase ar fi răsărit în preajma lui ca din pământ, ce ascensoare, ce funiculare, ce trenuri electrice! Încăput pe mâna unui consorţiu italian ― „Societa del Fuoco di Moreni”, sau englez, „The Fire of Moreni Company L-d”, focul nostru prahovean ar fi ajuns până acum să nu-l mai cunoşti, să crezi că ai a face cu cine ştie ce foc de viţă nobilă de pe vremea cruciaţilor, care în viaţa lui n-a semănat la culoare cu mămăliga şi n-a urlat la stele ca un câine ciobănesc, care cobeşte tot a pagubă. Amenajat, sclivisit, scos ca dintr-un institut de frumuseţe, el ar fi fost dresat până acum să urle numai pe note, ba poate chiar nici să nu te mai frigă când te apropii de el.
În adevăr, ce nu s-ar putea face când ai la dispoziţie asemenea foc!
O reclamă bine întreţinută, cu fotografii şi prospecte, cu emisari răspândiţi în toată lumea, ca să momească turiştii, şi mai ales cu articole alarmante prin gazetele noastre şi cele străine (că nu degeaba avem ataşaţi de presă), ar atrage necontenit atenţia Europei asupra dezastrului care ne-a lovit.
Când am simţit că dezastrul cam ameninţă să se potolească, Societăţile petrolifere din valea Prahovei, înţelegându-şi interesul, ar pune mână de la mână contribuind cu benzină, fiecare cu cât poate, la întreţinerea acestei catastrofe luminoase. Un sistem de conducte subterane, bine dosite, cu debit mai mare sau mai mic după sezon şi împrejurări, ar alimenta pe furiş incendiul, punându-l la adăpost de orice surpriză. Să presupunem acum că un personagiu de marcă se îndreaptă spre ţara noastră. Imediat un emisar de-ai noştri ar telegrafia Direcţiei incendiului (sau la rigoare actualei Comisiuni, care se ocupă cu el): „Mâine soseşte regele Alfonso, incognito. Înteţiţi focul.”
Şi ce de bănet ar curge pe valea Prahovei! Câţi americani doldora de dolari şi câte americane amatoare de senzaţii rare n-ar veni să se prăjească nopţi întregi la focul nostru românesc.
Dar englezoaicele? Când ar face cunoştinţă englezoaicele cu ciobanii noştri din partea locului, nici n-ar mai vrea să audă de elveţieni, de napolitani şi de alte focuri tocite la contactul cu civilizaţia. Şi în scurtă vreme n-ai mai prinde un cioban pe Caraiman; toţi s-ar coborî să dea târcoale cu turmele numai pe lângă sondă. Şi fiecare englezoaică s-ar întoarce acasă cu miros tare de jintiţă în nări şi cu câte o fotografie de cioban în poşetă ― „Cioban of Roumania”… Of! A-oh!
Dar toate acestea nu sunt decât un vis. Visul unui patriot pe care-l doare inima când vede cum, după ce ne-a pus Dumnezeu mâna pe cap cu acest foc, noi îl lăsăm să se stingă de la sine şi să se părăduiască astfel în vânt un izvor de bogăţie naţională.

P.S.

Focul de la Moreni, până să apară această ediţie a doua, s-a stins de la sine. Aşa ne trebuie! Nu spuneam eu?…”

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Focul_de_la_Moreni